Decadenţă paradoxală
Aş începe să construiesc acest text exact ca şi cum aş construi o piesã de teatru. Armonioasã, plinã de sens, cu un început şi un sfârşit. Adicã…aş putea face asta, dar HAH, pânã şi eu ştiu cât de haoticã sunt când scriu şi nu am de gând sã schimb asta deoarece aceasta este, probabil, amprenta mea. Narcisismul meu mã împinge adesea spre a scrie doar şi numai despre mine: despre durerile mele, frustrãrile mele, despresiile mele, fiindcã, da, mã iubesc, îmi iubesc persoana, cel puţin…aşa cred, câteodatã. Prin urmare, consider timpul un dar preţios ce trebuie folosit cu mult cap…şi creier. Indirect, aloc timp divin persoanei mele, adicã…îmi sacrific timpul pentru a scrie despre imbecilitatea de care dau dovadã adesea. Pânã acum am adus în discuţie doi termeni, douã concepţii sau chiar douã paradoxuri: iubirea şi sacrificiul. Azi am ales sã fiu o „ea” mai docilã, mai dedicatã lumii, azi am ales sã-mi sacrific pentru prima oarã timpul pentru a scrie despre o persoanã iubitã pentru cã…o iubesc. Poate sunã grotesc şi foarte egoist, chiar penibil, dar eu privesc altfel situaţia: nu vãd iubirea drept doar un clişeu, nu vãd doar „te iubesc”, vãd mai mult, de fapt, observ, mã observ pe mine cum scriu din iubire, mã observ pe mine cum gãsesc un „te iubesc” în fiecare acţiune, evident, fãcutã din dragoste şi cu dragoste.
Despre aceasta persoanã nu voi scrie chestii care s-o ridice-n slãvi, asta ar însemna sã mint, asta ar însemna sã mã transform, probabil, în Balzac, dar nici nu doresc a o denigra. Doresc sã-i deschid ei noi perspective doarece simt cã e pierdutã. Nu spun cã ale mele cuvinte sunt îmbibate în aur, încerc doar sã-i demonstrez cã : „Lumea „nu există”, există doar ceea ce văd eu” nu e chiar cea mai potrivitã percepţie pentru ea, cel puţin, încerc sã-i arãt cã pe lângã arta decadentismului din interiorul ei, existã şi multe alte ramuri care combinate îi pot dechide universul minţii plin de haos de care dã dovadã, îi pot lumina calea spre catharsis, chiar dacã, citez din a mea domnişoarã muzã actualã “chiar dacã sunt într-un tunel întunecat, eu îmi autoinduc faptul cã indiferent de cât de tare m-ar orbi şi acapara lumina de la capãtul acestuia, eu tot n-aş crede cã ea existã”.

Nu ştiu cum puteţi voi, “posesoarelor”. E o generalizare, şi eu sunt din aceeaşi clasã. Dar nu ştiu, învãţaţi-mã. Cum puteţi..aşa..sfâşiate, sã alergaţi fluturând, sã plecaţi, sã luaţi (iar), cum puteţi sã adoptaţi iar sau sã fiţi simţitoare. Da, iar mi se vede amprenta, n-am coerenţã, sau poate am, dar n-am sens. Vã las sã interpretaţi, vã pun la dispoziţie teoria zidului din teatru. Cum puteţi sã…îmbrãţişaţi iar, nu literalmente, altfel, sã mângâiaţi, sã spuneţi. Cum puteţi realiza procesul “spusului”? Voi nu vã jucaţi, e totul “pe bune”? Numai eu mã joc? Numai eu sunt capabilã doar sã mã mai joc, sã..joc? Cum reuşiţi sã aveţi iar ramificaţii pline de încredere trecându-vã prin “ghiare”? De ce nu sunteţi scorpii? De ce nu vãd ard privirile de urã? De egoism? Narcisim.
Cum puteţi? De unde aveţi loc iar pentru un suflet?
Unde?
Mie mi s-a uscat tot, tot interiorul, s-a strâns, nu mai e loc pentru nimic, doar pentru aer. Nici pentru sufletu-mi nu mai e, şi era un suflet mare odatã, şi acum e, poate doar mai reticent, s-a strâns şi el odatã cu tot.

Eşti un suflet. Foarte rar chiar. Un suflet mare şi…totuşi mic, blând, rece, iubitor, plin de ură şi chinuit. Da, eşti un suflet chinuit, te simt, e un “bond” acolo de-l leagă pe al meu de al tău. Şi ştii, iubesc asta, iubesc faptul că exişti, iubesc faptul că eşti chinuit, că eşti rece, că eşti tot. Iubesc antitezele astea din tine. Iubesc tot ce e negativ la tine fiindcă asta te face om, asta te face omul meu.
Eşti mizerabil! Eşti un paradox scârbos! Eşti lipsa de inspiraţie ce întunecã minţile scriitorilor! Eşti un Salvador Dali mai nebun! Şi eşti perfect!
Eşti o infecţie fără cură, eşti o tumoră malignă şi benignă fără şanse…şi de aia vreau să rămâi cu mine. Eşti un diavol din Rai…şi te iubesc.
Eşti dava înjurată de un drogat în sevraj fiindcã te-a scãpat, dar…te iubesc.
Eşti dulce. Eşti cel mai frumos suflet. Eşti definiţia a tot ceea ce înseamnã perfect. Eşti..clişeic vorbind…perfect de imperfect şi..te iubesc.

Originally posted by fider131

Aofnvkndfvrnvlknerlkvnlknvlkenlkvnerineironvrnvdfnvklndflkvnlkdfnvreinvlfknvlfnvlknvirenvlkrnvlfdnvrnreknvlkfnvlfdnvlkdnrnlknlrdvnlrdnvkldrnvlrnlfnvklnrlvnflnvldknvrnprodnepnbrepinlfnvkfldnvldfbdtjbuvrjnvelknvlernvleknlrivnlrknvlfnvlrinveoinrvlrnvlkernverinvldknvlkdnsklvnrinnvioerivnwrejwnvwoenboteunbeovnlkeriowrvoine[ron[ovn[oejnogmhctrhcgrthhhtriuhvijnhrtgnvnvjsnrvjnvrjnjrnvjsrevjrbjvsbvjnlrjvhvlfknvkldnsllrnvljrvblknvlknrlnvl;jrbvjfvdnvlksanvlrnrvjrjbvjsvbjsbvlsnav’;als’n’rvl l llrivno rvi[orb[v[bf ff , vlrnv;lrvilhreihenvlkfdnvlrvbvrrljnrenveuvnjrevjrnvjnevjnrejnvounrvvkjbdndfjvnierkinvoe[vuobkblkrevjrebvjkdfsnkcnkerno o[ievo[herhvojrvlkncldnclkeclejvirenvjkdnvoirehguebvw ejcd.
Nu are sens, știu. Voiam să scriu, voiam să-ți scriu, voiam, dar era prea mult haos..nu știam cu ce să încep, prea multe de spus și nu știam cum..simteam cum explodez, dar am reușit.
Îți prezint, haosul meu psihic. 

Ce voi scrie acum, aici, va fi un haos!

Voi începe cu..te iubesc.  Vreau să-mi vezi mintea, sufletul și inima. Nu mai judec. Nici nu știu cu ce să încep, dar tu mă cunoști, tu mă știi..numai tu o faci, de fapt. Citește-mă. Dar citește-mă atât de pasional încât să te simt fizic. Citește-mi cuvintele în așa mod încât să simt când le citești. VREAU SĂ TE SIMT!

Se spune că, hm, calea de mijloc este răspunsul. De aici ajung departeeeee… Calea mea de mijloc? Este între realitate și basm. De ce? Eu mă simt într-o poveste, într-un basm, dar în același timp simt durerea realității. Mă uit la videoclip-uri ascultând melodiile noastre. Știi ce simt? Simt cum sunt într-o cameră imensă, întuneric străpuns de lasere colorate și melodia respectivă. Simt cum stau cu ochii închiși și îmi ghidez trupul a se mișca dupa acea melodie, iar apoi? Apoi te simt pe tine. Simt cum mi se umezesc ochii involuntar, simt durerea dorului, dar în același timp simt atât de multă iubire încât..îmi da o stare de fericire și euforie. Bizar, nu? Iar apoi îmi dau senzații..filme, îmi fac filme și simt, Doamne, e așa ciudat! Mă simt într-o carte, simt cum lupt, cum iubesc, îmi fac filmul, ajung departe, ajung iar să-ți simt buzele, ajung iar să traiesc momentul în care mă uit la tine, îți mângâi fața, iar apoi te sărut. Îți simt sărutul. Apoi îți simt mâinile..simt cum mă cuprinzi și mă iei în brațe..simt cum le ridici și îmi atingi părul iar apoi ajungi să-mi ții fața în mâini sărutându-mă cu poftă. Ăsta e filmul meu, asta e calea mea de mijloc..fiindcă..apoi plâng..,dar și aici e ciudat..fiindcă încep să plâng de fericire, de fericire că te iubesc așa mult, iar apoi continui să plâng…de durere, de durerea că nu mai ești..că nu te mai simt..vreau să te simt..îmi doresc să te simt, te iubesc.

Alt capitol…?

Muzica îmi dă viață. Tu m-ai învățat muzica..de fapt, datorită ție simt muzica cum o simt acum. De fapt…tu și muzica sunteți opere. Da, sunteți artă, da, tu, tu ești artă. Tu mă faci să trăiesc, să simt 1000 de lucruri în aceeași zi. Tu..ai aceleași influențe ca muzica..tu mă faci să fiu fericită, să plâng, să disper, să mă simt puternică. Da, tu, TU ȘI MUZICA. Doamne, câte legături fac, tu îmi umpli viața. 

Mai mult…

Prea clișeic să vorbesc despre cum m-ai învățat să iubesc și ce înseamnă “promisiunea”. De aceea mă duc mai adânc. Tu mi-ai arătat ce înseamnă nebunia din iubire. Doamne, înnebunesc iubindu-te! Și-mi place! Promisiunile? Tu m-ai făcut să văd ce îmi doresc cu adevărat, dar pe asta am mai spus-o..VREAU SĂ FIU A TA. De fapt, promit să rămân a ta. Vreau să fiu umbra ta. Vreau să fii supărat atunci când nu mă vezi noaptea. 

Tu..tu îmi ești demon. Te ador. Îmi faci sufletul să ardă, mintea să explodeze, inima să te iubeasca.

Mă faci să trăiesc în diferite lumi. Iubirea pentru tine mă face să-mi creez propria-mi lume în care să trăiesc de când mă întorc de la școală până plec iar.Trăiesc o cale de mijloc, simt un amalgam de sentimente și trăiri. 

Dar într-un final..tot durere simt.

Realitatea-mi arată cum te-am alungat…cum te-am nefericit, cum te-am rănit. Îmi arată că..am pierdut controlul..îmi arată durere constantă, palpitații bazate pe 100 de sentimente pline de negativism contopit cu pozitivitate.

De aici…nu mai știu ce să fac..voiam a crește în continuare lângă tine..voiam să mă îndrumi..voiam..să te iubesc și azi. 

Mai am multe..multe de scris..dar toate la timpul lor.